Despre Castelul Corvinilor de la Hunedoara (se află aici) au scris mulți pasionați de istorie și de călătorii (spre exemplu, fetele de la Travelgirls.ro l-au vizitat în 2011). Și se va mai scrie, sper eu, pentru că este unul dintre cele mai importante monumente gotice ale României actuale.

Iar acest articol se vrea un îndemn, pentru cei care nu l-au vizitat încă, să meargă și să respire istoria zidurilor și încăperilor vechi de sute de ani de la Hunedoara.

Un cneaz român (sau cuman), pe numele lui Voicu/Voik, întâmplător stră-strănepot al lui Basarab I (cel considerat întemeietorul Țării Românești), a primit în 18 octombrie 1409 o donație de la Sigismund, ultimul împărat al Casei de Luxemburg. Familia lui Voicu devenea astfel, alături de familia Cândea (devenită ulterior Kendeffy) din Hațeg, una dintre primele familii românești din Transilvania medievală cu drept de proprietate nobiliară.

Istoria consemează că Sigismund de Luxemburg i-a făcut această donație cneazului “pentru merite deosebite în luptă”.  Pe de altă parte, 0 legendă culeasă de istoricul Gáspár Heltai (care a trăit în secolul 16) spune că, în realitate, Sigismund a făcut un copil cu o femeie a Țării Hațegului – Erzsébet Morzsinai/Morzsinay. Un copil care mai târziu avea să devină Ioan/Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvania și regent al Ungariei și tatăl regelui Matia/Matei Corvin. Pentru a proteja onoarea doamnei Erzsébet (și a proteja copilul), Sigismund i-a dat-o de soție unuia dintre vitejii săi – Voicu. Care, se pare, a avut grijă de copil ca și cum ar fi fost al lui.

Revenind la donație, pe domeniul primit Voicu a ridicat o fortificație. În formă de elipsă, cu un turn în capăt, cu ziduri de 2 metri lățime. Câțiva ani mai târziu, în 1440, fiul său Ioan/Iancu a început o serie de construcții de mare amploare, transformând fortăreața în castelul pe care-l vedem azi. De altfel, câteva elemente ale castelului sunt astăzi exact așa cum le-a lăsat Ioan de Hunedoara. Spre exemplu, galeria și ultimul turn de apărare din Aripa Neboisa (denumirea vine din sârbă, ne boj se înseamnă nu te teme; este, probabil, influența mulților mercenari sârbi care locuiau în cetate). Tot în acea perioadă a fost ridicat Turnul Capistrano. Numele lui vine de la Ioan de Capistrano, călugăr franciscan și prieten al lui Ioan de Hunedoara. Ca fapt divers, după bătălia de la Beograd, unde Capistrano a luptat alături de Ioan (și i-au înfrânt pe turci, care asediau orașul), au murit amândoi de ciumă. Ioan în august 1456, Capistrano 2 luni mai târziu. Dar asta e povestea altei zile.

Revenind la Castelul Corvinilor – prima lui atestare documentară este făcută în 1443, chiar de Ioan de Hunedoara, într-un document care s-a păstrat până în zilele noastre. De altfel, în Sala Cavalerilor se păstreză o inscripție în limba latină care, tradusă, sună așa – “această lucrare a făcut-o mândrul și mărețul Ioan de Hunedoara, guvernatorul regatului Ungariei, în anul Domnului 1452”

Fiul lui Ioan, regele Matia/Matei Corvin, a adăugat castelului o aripă nouă – Loggia Matia – unde se păstreză, nu în condiții foarte bune, o frescă laică unicat, formată din 4 picturi, care descriu momentul primirii stemei familiei.

Castelul a aparținut familiei Huniazilor până în 1580. De-atunci și până în secolul 18, când a intrat în posesia statului Habsburgic. În această perioadă, principele Gabriel Bethlen a înlocuit o parte din elementele gotice ale construcției, a ridicat noul turn al porții și palatul estic.  Mai apoi, din 1724 până în 1854, Castelul Corvinilor a fost sediul Administrației Minelor. În 1854, în urma unui trăsnet, a fost grav afectat de un mare incendiu. Apoi a fost restaurat în mai multe rânduri.

Astăzi, Castelul Corvinilor este muzeu și poate fi vizitat. Și merită vizitat. Castelul are 42 de încăperi și se întinde pe mai mult de 7000 mp, iar turnurile sale au în jur de 70 de metri fiecare.

Circulă două legende legate de Castelul Corvinilor. Una este legenda corbului, despre care am mai scris.

Cealaltă este legenda fântânii din curtea mică a Castelului. Se spune că Ioan de Hunedoara a adus la Castel 3 prizonieri turci și le-a spus să sape după apă, promițându-le că dacă găsesc apă, vor fi eliberație. 15 ani au muncit cei trei prizonieri, până au găsit, la 28 de metri adâncime, apă. Doar că Ioan murise, iar Erzsébet Szilágyi, soția lui (bănuiesc că Erzsébet era un nume mai popular pe-atunci, dacă pe soția lui o chema la fel ca pe mama lui), n-a mai vrut să-i elibereze pe cei trei deținuți, gândindu-se, probabil, că-i mai ușor și mai eficient să-i execute.  Atunci, unul dintre cei trei prizonieri a sculptat în piatra fântânii o inscripție care ar spune, conform legendei, “apă ai, inimă n-ai”. În realitate, conform orientalistului Mihail Guboglu, inscripția ar spune, în araba veche, ceva de genul “aici a scris Hassan, rob la ghiauri în cetatea de lângă biserică”.

Și încă ceva. Deși circulă această ipoteză, să știți că Vlad Țepeș nu a fost niciodată închis la Castelul Corvinilor. Ba mai mult, se prea poate să nu fi trecut niciodată pe-aici, nici măcar în vizită. Așa cum se prea poate să nu fi trecut niciodată nici pe la Bran, de altfel. Vlad Țepeș a fost închis de Matia Corvin la Vișegrad

(găsiți mai multe fotografii pe paginile noastre de facebook, google+, flickr, instagram și 500px)

Prin Transilvania este un proiect susținut de Aqua Carpatica, Domeniile Sâmburești, EuroGsm, Electrogrup, iQuest, realizat cu sprijinul Continental Hotels și Toshiba